Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dezirabilitate şi frână în domeniul cultural

        de Gabriel Coşoveanu

 

S-a întâmplat, prin natura profesiei, să aud şi să văd multe în sistemul nostru de învăţământ, ca şi în jurul său, căci inspecţiile speciale nu înseamnă doar asistarea la un număr de activităţi didactice, urmată de dezbaterea lor şi de susţinerea unei lucrări care atestă nivelul de pregătire atins de un dascăl, fie el activ într-un sat greu accesibil, fie performând într-un mare colegiu din Bucureşti. A cunoaşte, astfel, terenul, prin nenumărate deplasări, constituie un element care lipseşte, prea de multe ori, unor decidenţi din zona didacticului, şi aspectul se observă, supărător, în ideile reformiste nefondate pe date realiste, unele de-a dreptul fanteziste (puse cu pixul pe o hârtie doar ca să justifice prezenţa cuiva într-un post de şef), ceea ce denotă, elegant spus, incompetenţă şi triumful logicii sinecuriste. Cum spuneam „din practică”, a evalua un coleg, căci se lasă cu notare, înseamnă mult mai mult, spre exemplu, să cunoşti o anumită atmosferă, să afli, de multe ori involuntar, opinii despre misia profesorului şi rolul/ rostul lecturii din partea părinţilor, a comunităţii şi a eternilor oportunişti, ajunşi, unii, inamovibili prin politică, definibilă, de regulă, prin traseism, dar care pot recunoaşte, cu senitătate imperturbabilă, c㠄au fost proşti la şcoală”, chiar loazele clasei, că n-au citit în viaţa lor o carte, dar uite ce au ajuns etc., ş.a.m.d., ş.cl. Îmi pare rău că exprim truisme valabile de peste 30 de ani, însă părerile de care vorbeam, de la lume adunate (masa critică!) îţi par demne de a ne declaşa îngrijorarea, una veritabilă, nicicum de speţa instabiltăţii drobului de sare din povestea cunoscută. Aşadar, o repertoriere de spuse absolut „sincere” din târg, axate, se subînţelege, pe umanioare: „profesorii nu fac nimic, stau pe scaun câteva ore, acolo”, prin urmare, sunt un fel de paraziţi a căror indecenţă e accentuată de pretenţa la salarii mai mari; „copiii noştri nu citesc, de-abia ştiu să lege două fraze, par să aibă handicap, pentru că nu înţeleg nimic la clasă”; „scriitorii scriu pentru ei înşişi, nu pricepi nimic, ei trăiesc în turnul de fildeş, în lumea lor, habar n-au de sărăcia şi mizeria din jur”, „artiştii, în general, sunt nişte nebuni, a cincea roată la căruţă”.

Rândurile acestea mi-au fost sugerate de ancheta recentă a României literare, menită să-i provoace pe mai mulţi scriitori din diverse generaţii să răspundă la spinoasa întrebare: „Ce e de schimbat?”. În legătură cu, desigur, condiţia literatului şi vizibilitatea operei sale. În textul său, care „prefaţează”, cumva, ancheta, Gabriel Chifu nu-şi ascunde scepticismul în privinţa existenţei vreunei căi de ieşire din impas. Dar iată ce ne spune în premisele argumentării, şi anume ceva câtuşi de puţin comod pentru anumite categorii profesionale. Dacă vom judeca fără părtinire, vom vedea că analiza sa e pertinentă şi, hélas!, bună de pus pe masa de lucru a politicianului, în zona priorităţi: „…pentru ca literatura să fie preţuită, lectura de beletristică ar trebui să reprezinte pentru conaţionalii noştri o deprindere/ o pasiune/ o necesitate care-i defineşte. Or, e departe de a se întâmpla aşa ceva. Şcoala, nereformată, în loc să-i apropie, îi îndepărtează pe copii de literatură”. Acum, dacă tragem doar un picuţ cu ochiul la alţii, cărora le-a ieşit reforma cu pricina, observăm un lucru de tipul secretului lui Polichinelle: s-a umblat la restabilirea prestigiului dascălului, grav ştirbit sub fostul regim nivelator, care n-avea trebuinţă de minţi sclipitoare, astfel încât să frâneze impulsul insului obişnuit de a asocia prestaţia unui profesor cu un efort minimal, de unde şi salariul derizoriu.

Vulgul sancţionează clar, fără rest: dacă statul îi dă atât de puţin, înseamnă că atâta respect merită. Acelaşi vulg, numeros şi vocal, căci fără inhibiţii şi scrupule „intelectualiste”, priveşte, în schimb, cu admiraţie la îmbogăţiţii dubioşi, visându-se ca ei, într-o frenezie (sau s-o numesc feerie?) a tot ce presupune verbul a avea. Ca în visurile de transvazare care motorizează orice telenovelă, ca în orice formă de bovarism, în fond. De asemenea, se uită cu jind la pensionari răsplătiţi cu sume uriaşe, chit că unii s-au remarcat ca torţionari. Dintr-o singură pensie de om care şi-a reprimat violent semenii poţi face achiziţii de cărţi, poţi să înlesneşti acccesul dascălului şi al învăţăcelului la librărie, în fine, poţi face multe pentru a oxigena un sistem înţepenit în explicaţia oţioasă a lipsei cronice de bani, cu facilităţi sanitare ce amintesc izbitor de Evul Mediu, cu drumuri (prea) lungi, unele chiar periculoase, de străbătut până la şcoală. Nici nu mai amintesc fenomenul abandonului în cadrul multor familii nevoiaşe. Lor trebuie să le sune ca o bizarerie, cel puţin, faptul că cititul iluminează, câtă vreme în ochii lor se distinge un mesaj clar: foame. Semnele înstrăinării de spirit, vizibile pentru orice făptură de bună-credinţă, fac, în mod neaşteptat, ca versurile argheziene să sune optimist de-a binelea: „E-ndreptăţirea ramurii obscure/ Ieşită la lumină din pădure”. Ei bine, aici e chestiunea: se poate pricepe cum e cu îndreptăţirea, cu necesitatea emancipării şi-aşa amânate de prea mult timp, dar procesul ieşirii la lumină n-are cum să-l gestioneze poetul de unul singur. Mai trebuie pârghii statale, politici coerente pe termen lung (ars longa…), financiare şi economice.

Mai punctează Gabriel Chifu: „Apoi, societatea, prin setul de valori pe care le promovează, nu face altceva decât să mărească prăpastia: mass-media, dar şi decidenţii politici şi instituţiile aferente au în vedere cu totul altfel de prototipuri umane, în orice caz nu e vorba despre omul-care-citeşte”.Da, întrucât omul-care-nu-citeşte însumează o droaie de atribute ale omului nou teoretizat pe vremuri (cât de cât cunoscut publicului mai larg, prin popularitatea autorului, prezent mereu în manuale – mă refer la Moromeţii 2, la Cel mai iubit dintre pământeni şi la câteva proze mai scurte post Întâlnirea din pământuri), specie care n-a sucombat, ci, dimpotrivă, îşi trăieşte a doua tinereţe. Pe o astfel de vietate o momeşti şi o manipulezi rapid şi eficace prin sloganuri şi alarme globale, faţă de care pledoaria ta pentru lectură pare frivolă: „zeci de milioane de copii mor anual, în lume, de malnutriţie”, „ţările bogate devin din zi în zi mai bogate, iar ţările sărace sărăcesc tot mai mult”, „în fiecare zi – tot mai multă mizerie în lume”, „vaca bogatului mănâncă grăunţele săracului”, „schimb inechitabil”, „Fondul Monetar Internaţional flămâzeşte ţările lumii a treia”. Era să uit de ceva foarte actual pentru impresionabilii nord-dunăreni: „jefuirea materiilor prime”.

Pe lângă gravitatea unei asemenea anverguri propagandistice, păleşte orice gând, fie şi răzleţ, dedicat artisticităţii latente, totuşi, în om, că doar de-asta ne tot foim ştiinţific să ne delimităm de animale. Latenţele rămân unde sunt, pentru că scriitorul nu e, oricum ai da-o, un misionar care să-i tracteze pe nişte aborigeni închinători la idoli spre „dreapta credinţ㔠a admirării creatorilor de valori estetice. Şi, astfel, ajungem tot la noţiunea de educaţie şi de apropiere de sfera frumosului. Ne minţim că adepţii lui Marx, spre exemplu, au nutrit în permanenţă ideea maniacală după care învăţământul, în statele liberale, pasă-mi-te, departe de a realiza funcţia egalizatoare de care vorbea democraţia, nu reprezintă, în fapt, decât o unealtă de transmitere a puterii între generaţii în ograda, cum altfel!, a clasei dominante. A numitei vaci a bogatului.

Partea şi mai neplăcută a poveştii istoriei, care nu e deloc frumoasă, cum susţine cineva, constă în detectarea capacităţii uluitoare de dedublare a unora de care depinde viaţa noastră, deci şi soarta culturii. Ei tună şi fulgeră contra imperialiştilor şi a multinaţionalelor, dar ar face orice, pe de altă parte, să-i determine pe „odioşii” capitalişti să investească în ţara lor şi să facă afaceri profitabile pentru camarila proprie. Schema aceasta, echivalentă cu elogierea minciunii, ne cheamă în minte file de istorie recentă, în care lideri comunişti şi socialişti îşi rosteau discursurile visceral antiamericane în aburi de Kent şi aromă de whisky. Prin urmare, ne învârtim cam în cerc, aşteptând un om providenţial, învestit cu putere politică suficientă, dar şi instruit suficient, care să nu mai mimeze respectul faţă de cultură. Care să priceapă, cum a făcut un Havel, spre pildă, că ceea ce se cheamă cultură înghite bani, şi încă mulţi, dar ce produce este inestimabil.

© 2007 Revista Ramuri